Am fost întrebată (de multe ori) de ce am ales avocatura și nu magistratura. Și răspunsul a fost mereu același: pentru că asta mi-am dorit dintotdeauna, încă de când aveam 3 ani și m-a marcat tristețea bunicilor care se judecau cu niște vecini pentru un teren. Încă de atunci am simțit că trebuie să fac ceva pentru a aduce dreptate în viețile oamenilor, pentru a lupta pentru nevoile lor. Și pe tot parcursul studiilor m-am lăsat ghidată de această dorință și am urmat-o pas cu pas.

Avocatura nu e o profesie pe care o alegi pentru bani. Avocatura adevărată presupune numeroase sacrificii, de multe ori dureroase, presupune un efort continuu, o viață întreagă în slujba intereselor clienților. Ea presupune un angajament sufletesc profund, care răsună toată viața în urechile avocatului ori de câte ori simte că nu mai poate, dar știe că nu are voie să renunțe.

Nu este ușor să fii avocat bun pentru că unui avocat bun îi pasă mereu. Un avocat bun nu are concedii din care să nu revină urgent în urma unui telefon, nu are nopți în care să nu se trezească din pat de lângă familie și să nu alerge atunci când e nevoie pentru a-și ajuta clientul, și cel mai important nu are niciodată telefonul închis.

Unui avocat bun îi pasă de client. Îl ascultă, încearcă să-l înțeleagă, să vină în întâmpinarea problemelor lui, și are tăria să îi ofere chiar soluțiile nedorite dacă acelea îi sunt cele mai potrivite.

Un avocat bun nu își minte clientul niciodată. Este un bun psiholog și știe să câștige încrederea clientului său, însă mai presus decât asta, îi spune întotdeauna adevărul și nu îi dă speranțe deșarte doar de dragul de a încasa un onorariu. De ce? Pentru că un astfel de avocat, un avocat bun, nu duce lipsă de bani, tocmai pentru că nu face rabat de la principiile lui, deci nu muncește doar pentru bani.

Era o vreme când avocații, puțini în timpurile alea, erau deosebit de respectați de întreaga societate. Erau genul de oameni care făceau audiența din sălile de judecată să se ridice în picioare și să aplaude la final de pledoarii, iar judecătorii să se înfioare de importanța misiunii reprezentată de dosarul din fața lor. Vremurile nu s-au schimbat, și nici măcar oamenii…doar valorile și nivelul de implicare al profesioniștilor în ceea ce fac.

Eu și echipa mea practicăm o astfel de avocatură ”de modă veche”. Suntem tributari ai acelor principii și valori despre care vorbeam mai sus și ne respectăm profesia mai multe decât orice altceva. Și dacă ar veni o zi când am simți că am dezamăgit, ne-am retrage, și am lăsa locul altora mai pasionați decât noi.

Dar ziua aceea n-a venit, iar noi suntem aici. Tineri, ambițioși, perseverenți și foarte mândri de profesia pe care o avem și căreia încercăm zilnic să-i aducem plus valoare prin munca noastră.